'mnezeii mamii lor de cretini!

Inutilităţile alea proptite în Parlament au luat-o razna rău de tot! Nu mă dau în vânt după Băsescu, dar acum - să fiu în locul lui - aş propti o stângă în botul Guvernului Nătăriceanu, de l-aş pune la pământ. Deci paralamentarii lu' peşte votează măriri de salariu, bombalăii de la Guvern ştiu că nu au bani, da' ţin pentru ei, iar acum, ca să nu sece bugetul de tot, clipesc duios din ochi, doar-doar Băse NU semnează majorarea pentru profi. Dacă într-adevăr e jucător, acum e momentul să-l pună cu roţile în sus pe Nătăriceanu, cu miniştrii lui cu tot. Ce naiba de Guvern şi de Parlament mai avem şi noi, dacă iau decizii de natură să provoace mişcări sociale????

Sunt plin de nedumeriri!

Unul dintre puţinele lucruri care mă scot cu adevărat din sărite este rotirea ţoalelor în dulapuri. Mai precis, înlocuirea celor subţiri de vară, cu cele groase. Ca să nu am surprize neplăcute, prefer să fac eu trierea, decât să o las pe soţie să bramburească totul.

În consecinţă, m-am întărit sufleteşte şi am pornit la treabă. Am terminat totul în jumătate de oră, că doar câte cârpe poate avea un bărbat. M-am instalat comod la meci, l-am sunat pe Furnică, că doar nu era să mă uit singur, ca bou', să n-am cu cine comenta, m-am asigurat că fiul are destul jocuri la îndemână ca să nu mă bârâie la cap... În fine, cam ce face un bărbat într-o seară de meci.

Nu e cazul să povestesc ce a făcut Furnică în timpul partidei, pentru că e deja previzibil. Mai ales că, fiind un meci frumos, nu a precupeţit niciun efort. Mă întreb dacă mai poate să vorbească azi...

Dar să nu mă îndepărtez (iar, după bunul obicei) de subiect. Totuşi, de ce am nedumeriri. Păi să le înşir cu liniuţă, de la capăt:
- Cum este posibil să ai dulapul plin de haine, dar să ai nevoie de minimum o jumătate de oră ca să te decizi cu ce te îmbraci a doua zi?
- Cum este posibil să ai cel puţin 15 perechi de blugi, dar tu să nu te îmbraci vreodată în blugi?
- Cum este posibil să ai 7 perechi de cizme şi 5 de botine, iar tu să susţii că trebuie să mergem cât mai curând la cumpărături, pentru că nu ai cu ce să te încalţi?
- Cum este posibil să ai un teanc de pulovere, dar tu să te lamentezi că îţi lipseşte nu ştiu ce nuanţă?

Desigur, toate aceste întrebări se referă la soţia proprie şi personală, pe care am luat-o de nevastă spunând un "Da" răspicat, de ziceai că nenea ăla cu tricolorul pe diagonală m-a întrebat dacă vreau cetăţenie americană!

România - o ţară mică, de pe Marte!

Toată lumea e afectată de criza financiară, de care - între noi fie vorba - porcii de americani ştiau de vreo 2 ani că se va arăta. Mai puţin România! Cum am ajuns la concluzia asta? Păi m-am uitat ce fac imbecilii noştri de politicieni. Cretinii măresc pensiile, măresc salariile, scot accize, elimină plafoane. Le pocneşte inima de grija electoratului.

Deci să nu fiu înţeles greşit... Nu e nimic rău în faptul că dau bani celor care au nevoie. Dar să te apuci să goleşti visteria, în condiţiile în care nu e exclus ca nişte bănci să se simtă tare rău, mi se pare o imbecilitate crasă. Şi dacă tot existau banii ăştia, de ce nu i-aţi dat oamenilor până acum, în p**da mamelor voastre de inconştienţi? Că nu vi se apropia cuţitul de gât, nu?

Eh, asta e una dintre zilele astea în care mi-aş dori să pot lua cuvântul de la "înalta tribună a Parlamentului". Parcă aşa se zice în limbaj de gazetă de perete. Şi ce le-aş mai spune... şi ce le-aş mai ura....

Pregătiri de război

Furnică a declarat război vecinilor imbecili! De dimineaţă şi-a găsit toate cauciucurile dezumflate, de un idiot care a considerat că a parcat pe locul lui. Trebuie să precizez că nimeni, dar absolut nimeni din blocurile astea, nu şi-a plătit locul de parcare, ca să poţi spune că are dreptul să facă urât dacă şi-l găseşte ocupat.

Singura parte bună în toată treaba asta e că Furnică are biroul destul de aproape de al meu, aşa că l-am îmbarcat şi am pornit-o frumos la drum. 10 minute a înjurat, alte 10 minute a proferat ameninţări, pentru ca - la un moment dat - să se însenineze brusc: "Bă, Ariciule, tu mai ţii minte cum i-am terminat pe ăia de la 302?". Ăăăăă....sincer, nu am uitat niciodată, pentru că din cauza ălora erau să ne zboare din cămin. "Bă, nu trebuie decât să-l găsim pe bou' ăla şi să dăm lovitura!" Dar cred că e momentul să vă povestesc ce le-am făcut ălora de la 302. Trebuie, mai întâi, să le fac o succintă caracterizare. Cei de la 302 erau 2 olteni ochelarişti şi plini de coşuri, care turuiau continuu. Ei erau cei care chemau poliţia cum se făcea chef pe palier, că doar a doua zi mergeau la şcoală şi era obligatoriu să doarmă minimum 8 ore, ca să aibă randament. Una peste alta, nişte tocilari împuţiţi, pentru care perfectul simplu era un mod de viaţă.

Marea greşeală a celor de la 302 a fost că au chemat miliţienii chiar de ziua lui Furnică, de a trebuit să le dăm ălora jumătate din băutură, doar să plece dracului de pe capul nostru. Iar lucrul ăsta nu se iartă. După o scurtă consfătuire cu stimatul meu coleg de cameră, am decis că e momentul să începem lupta. Prima măsură a fost să le lipim uşa, de jur-împrejur, cu o drăcie de fixat faianţa. Un fel de ciment tare deştept, pe care l-am primit de la un coleg solidar cu cauza noastră (tatăl lui lucra în construcţii). Omu' a garantat că lipeşte tot ce prinde, doar că are nevoie de minimum 4 ore ca să se întărească. "Un fleac", a spus Furnică. "Acţionăm după ce se culcă ăia. Vedem când se stinge lumina, le mai dăm juma' de oră şi trecem la treabă!" Aşa am şi făcut. A doua zi, la 7, am fost treziţi de nişte bubuituri disperate, care se auzeau de pe palier. Tocilarii se străduiau intens să iasă din cameră şi să meargă la şcoală, că aveau examen.

A fost momentul în care Furnică a trecut la partea a doua a planului! S-a echipat rapid şi s-a proptit în faţa uşii ălora, care deja implorau să fie eliberaţi. Când l-am văzut pe hăndrălău ce făcea, am căzut pe jos de râs. Furnică stătea în faţa uşii, cu o figură crâncenă şi dădea din mâini ca un miliţian în intersecţie. Indicaţiile pe care le dădea nu erau conform legii, dar aveau efect: "Circulă, bă, în p**a mea, că n-ai ce vedea aici! Vezi că dacă sufli o vorbă la administrator, te calc pe cap!" Până în final, cineva tot a sifonat, pentru că ne-am trezit cu administratorul pe cap, într-o mare de urlete. A venit apoi instalatorul-electrician-tâmplar-lăcătuş al căminului, care atât a spus: "Nu ştiu ce-aţi pus acolo, mă băieţi, da' trebe să spargem uşa!"

Uşa a fost spartă, şobolanii au evadat înlăcrimaţi, au zbierat isteric minute în şir, după care au ţâşnit la şcoală, ca să repare ce mai era de reparat. Acum trebuie să fac o paranteză, ca să menţionez faptul că - împreună cu Furnică - le-am oferit un moment unic al existenţei lor de tocilari: o restanţă, singura pe care au avut-o toată facultatea. Dar nici noi nu stăteam pe roze, pentru că am ajuns în biroul decanului, cu tot cu administrator. După ce comunistu' naibii, cu bască cu moţ, a turnat decanului tot ce făcusem, a plecat în trombă şi ne-a lăsat "în speranţa unei pedepse exemplare", precum a declarat la ieşirea din birou.

Ghinionul lui e că decanul nostru avea simţul umorului şi nu l-a interesat decât cum reuşisem să lipim o uşă din placaj de un toc de lemn destul de şubred. Aici a intervenit Furnică, care i-a povestit cu lux de amănunte cum aplica el cimentul deştept şi cum îl îndesam eu între toc şi uşă (că era un spaţiu cam de 3 mm) cu ajutorul unei linii din plastic. Am scăpat doar cu o ameninţare de genul: "Dacă nu vă potoliţi, o să dormiţi pe malul Dâmboviţei, acoperiţi cu saci de plastic!" Bineînţeles că Furnică nu şi-a ţinut gura şi l-a întrebat pe decan: "Aşa ca la Vama Veche pe plajă, nu?" În clipa imediat următoare, eram daţi afară pe uşă.

Dar să revenim în prezent! Cum vrea să reediteze Furnică minunata întâmplare? Păi simplu! Vrea să-l identifice pe dezumflătorul de cauciucuri şi, bazându-se pe faptul că toţi vecinii lui au uşi metalice, să-i blocheze ăluia uşa. Cu silicon, de data asta. I-a spus lui unu' că, dacă bagi siliconul nu ştiu cum, ăla se umflă şi respectivul proprietar al uşii nu mai poate ieşi din casă decât dacă sparge peretele de jur împrejur.

Presimt, însă, că tura asta nu mă mai prinde de complice. Nu de alta, dar am un copil de crescut, o soţie de dus la supermarket şi o soacră care, sincer, nu vreau să mă gândesc cam ce ar face, dacă ar auzi că am probleme cu poliţia.

Inconştienţă sau nesimţire?

Dacă e duminică, e supermarket! În consecinţă, am încărcat soţia în maşină şi am pornit-o tropa-trop spre magazinul cu pricina, dotaţi cu o listă lungă cât mine. Odată ajunşi, am capturat un coş şi am pornit-o, în mod organizat, printre rafturi. Inevitabil, am ajuns şi la zona cu mâncare, acolo unde am văzut, în toată splendoarea ei românească, familia Bilă.

M-am uitat la soţie, soţia la mine şi am izbucnit în nişte hohote de râs, de-a dreptul homerice. Familia Bilă era formată din 4 membri: tată, mamă, fiu şi fiică. Toţi îmbrăcaţi în treninguri identice şi cu şepci pe cap, mai puţin fetiţa, care avea două cozi trântite mai sus de urechi şi prevăzute cu nişte chestii pufoase. Soţia nu a exclus să fie vorba despre doi pui de hamster din ăia cu blană mare, vopsiţi în roz. Dar aici se simte nevoia unor descrieri individuale.

Tatăl Bilă era cam cât mine de înalt şi, deşi era în trening şi adidaşi, nu putea să-şi cumpere salam şi cârnaţi decât dacă avea ghiulul pe mână. Rotofei şi rumen în obraji, cu o burtă sub care putea să protejeze de ploaie vreo 20 de chinezi, tatăl Bilă împingea de zor un căruţ plin până la refuz şi nu uita ca, din când în când, să mai arunce câte o replică celorlalţi membri ai familiei, aliniaţi în ordinea înălţimii în spatele lui.

Mama Bilă îşi asezonase treningul cu toate bijuteriile din dotare. Păi cum să meargă la supermarket să cumpere ulei, dacă nu avea 4 lanţuri la gât, o mulţime de brăţări şi inele pe fiecare deget?! În plus, era machiată de parcă ar fi mers la o petrecere cu ştaif, să vadă lumea că are clasă. Treningul urla pe toate şuncuţele, dar asta nu o împiedica să se legene printre rafturi, de parcă era Naomi Campbell pe podium. Mama Bilă era şefă de listă, pe care o ţinea gingaş între degetele cu unghii supradimensionate. "Sunt puse", mi-a şoptit nevastă-mea, în momentul în care m-am întrebat cum poate femeia aia să taie măcar o roşie cu ghearele alea. În fine, cretină modă asta cu unghii de wombat.

Tânărul Bilă nu avea mai mult de 11-12 ani, dar păşea cu mândrie pe urmele părinţilor. Mă refer la greutate. Rar mi-a fost dat să văd un plod mai antipatic. Umflat de nu i se vedea gâtul din cauza guşii, cu nişte fălci de popândău lacom şi cu nişte ochişori porcini care măturau temeinic rafturile cu mâncare. Din când în când, i se mai adresa tatălui Bilă, cu o voce puternică, de copil râzgâiat: "Auzi, bă, da' salam de ăla bun mai avem? Da' vreau şi nişte piept de pui, că mi-e poftă de şniţele!". La un moment dat, am avut un şoc. Tânărului Bilă i s-a făcut cald şi a renunţat la bluza de trening, moment în care am zărit un burtoi care i se revărsa peste pantaloni.

Micuţa Bilă, care nu părea a fi ajuns încă la şcoală, respecta întocmai carura fratelui. În plus, mergea icsată. "Bietul copil, din cauza greutăţii merge aşa", a fost de părere soţia. Micuţa Bilă târa după ea o păpuşică Barbie, cu care - din când în când - îl mai altoia pe frate-său, care nu ezita să o pocnească. La schimb, desigur. Când nu se lua de tânărul Bilă, micuţa Bilă muşca temeinic dintr-o gogoaşă. "O formă de canibalism", i-am şoptit soţiei, care mi-a replicat: "Nu cred! Gogoaşă la gogoaşă nu-şi scoate ochii!"

Şi acum ajungem la apogeul poveştii! În dreptul rafturilor cu dulciuri, tânărul Bilă înşfacă o ciocolată Milka super-size, moment în care maică-sa îi zice: "Mă, nu lua una aşa de mare, ia una mai mică şi miercuri îţi iei alta, de alt fel".

În momentul ăla şi eu, dar şi soţia, am avut sentimentul că ne vom culege mandibulele de pe jos. Familia Bilă, formată din 4 obezi, care avea un cărucior plin, numai şi numai cu mâncare, avea să revină peste 3 zile ca să-şi facă din nou aprovizionarea. I-am spus soţiei: "Hai să schimbăm traseul, că dacă-i mai văd pe ăştia, dau în anorexie!". Au urmat alte hohote de râs, un telefon al soţie către Furnică, prin care îi spunea cum am ajuns să am probleme de alimentaţie, o cerere a lui Furnică de a imortaliza cu telefonul mobil familia Bilă, un alt telefon al soacrei, care ne întreba dacă ne-am mutat la supermarket şi o concluzie, a aceleiaşi soacre: "Voi chiar nu mai aveţi altă sursă de distracţie, decât să urmăriţi oameni prin magazine?!"

Am propriul critic literar

Nu sunt microbist, dar Furnică - da. Omu' e atât de spectaculos în timpul unui meci, încât stau ca fraierul 90 de minute în faţa televizorului, doar ca să-i văd reacţiile. Furnică se frământă, dă din mâini, din picioare, sare de pe canapea, cade în genunchi, îşi smulge părul şi se dă cu fruntea de covor, iese pe balcon ca să ia aer când nu mai suportă tensiunea... Ce mai, microbist! Situaţia s-a mai schimbat după apariţia copilului (al meu, desigur). Nu mai poate să înjure în gura mare, că-l aude ăla mic, aşa că se congestionează la faţă, în timp ce mestecă nişte expresii care ar face-o pe soacră-mea să leşine făr-a prinde chiar de veste. De urlat la faze, nici nu se pune problema, că ne-am mai trezit cu vecinii la uşă, speriaţi că cineva ne bate cu sălbăticie. Dar să mă apropii încet-încet de subiect.

După cum îi stă bine viteazului, aseară, pe la 8 şi jumătate, Furnică s-a înfiinţat cu berile la uşă, ca să urmărim împreună meciul. Ne-am instalat confortabil şi, până să înceapă partida, am început să discutăm despre una, despre alta. Am ajuns şi la subiectul blog, când - din bucătărie - se aude o voce antrenată pentru a comanda. "Deformaţie profesională", susţine nevastă-mea. "A predat, ani de zile, tuturor idioţilor." Aţi dedus, era soacră-mea, foarte interesată de ce-i aia blog.

Zic să nu fiu măgar, să-i spun că e ceva de la maşină, aşa că îi spun doamnei ce şi cum. Următoarea replică a venit mitraliată: "Vreau să văd blogul tău!" Furnică şi-a pus mutra de elev prins cu lecţia neînvăţată, nevastă-mea şi-a găsit brusc ceva de făcut în camera copilului, aşa că am rămas cu zmeul faţă în faţă. Acum ce era să mai fac. Deschid laptopul, îi accesez pagina, i-l pun în braţe, ba îi aduc şi ochelarii, ca să vadă mai bine.

Meciul începe, Furnică se manifestă cu foarte multă decenţă, doar nu era să facă show sub ochii Coanei Mari, eu - mai beau o gură de bere, mai arunc un ochi la soacră-mea, mai schimb o privire cu soţia. Soacră-mea, nicio reacţie! Zici că-mi corecta teza şi mai multe nu. La un moment dat, închide laptopul cu zgomot, îşi scoate ochelarii, emite un "Mda" şi se duce să vadă ce-i face nepotul.

În fine, meciul se termină, Furnică pleacă acasă, soţia se duce să facă un duş, copilul adoarme şi mă trezesc nas în nas cu doamna profesoară, pe care - pe principiul luatului taurului de coarne - o întreb cum i s-a părut blogul. Mă aşteptam să mă desfiinţeze din două fraze. Dar nu! Culmea, nu! A avut, totuşi, nişte obiecţii, după cum urmează:

- Dragul meu, de ce îţi viciezi scriitura cu tot felul de expresii vulgare?
- Dacă sunt mai severă, asta nu înseamnă că nu ţin la tine.
- Din punctul meu de vedere, articolele tale sunt cam lungi. Te axezi prea mult pe partea descriptivă.
- Chiar aşa făceai când erai coleg de cameră cu Furnică? Vă trimiteaţi iubitele să vă ia ţigări, pentru că vă era prea lene?
- Nu mi se pare cea mai bună opţiune ironizarea unor persoane publice, care nu au cum să spună ceva în apărarea lor.
- Chiar trebuie să-mi spui permanent Coana Mare? Am înţeles că ţi-e imposibil să-mi spui "mamă" sau "mamă-soacră", dar ai putea încerca să-mi zici Mimi (Nota Ariciului: Mimi a botezat-o fiul meu, presupun că e o variantă de "mamaie").
- Cred că m-ar ajuta foarte mult să studiez şi alte bloguri, ca să-mi dau seama dacă stilul colocvial este obligatoriu.
- Chiar aşa făcea câinele pe care îl aveai în facultate? Dormea în pat şi-şi făcea nevoile peste tot?

Una peste alta, cred că a fost prima discuţie normală pe care am avut-o cu soacră-mea de când ne ştim. Ceea ce mă îngrijorează, însă, e întrebarea pe care mi-a pus-o când am ajuns în faţa scării ei (v-am spus deja că suntem vecini): "Crezi că eu aş putea să am blog?".

Conspiraţi, dar să ştiu şi eu!

"Duetul formidabil" a fost la un pas să-mi dea viaţa peste cap! Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar soţia şi Furnică (mama lui de trădător) au ajuns la concluzia că fiul meu are nevoie de un căţel. Că-l face mai responsabil, că nu e rău să aibă şi el un sufleţel, doar vine frigul şi nu o să mai poată ieşi la joacă. Şi nu e bine să stea toată ziua cu nasul înfipt în televizor, la desene. Partea proastă că eu, stăpânul casei, bărbatul - cum ar veni, nu am avut habar de această discuţie. Dar să o iau cu începutul!

Aseară, pe ploaia aia a dracului, mă trezesc la uşă cu Furnică, zâmbitor ca un puşti care a pus pentru prima dată mâna pe un Playboy. Îmi aruncă un "Noroc" în fugă, după care se duce direct la nevastă-mea şi-i spune fericit: "A născut Betty!" O văd şi pe aia că se luminează la faţă şi încep să-mi pun întrebări: "Cine, pana mea, e Betty? De când se bucură Furnică de faptul că a devenit tată? Şi, mai ales, de când a ajuns nevastă-mea cea mai bună prietenă a hăndrălăului, că doar eu ocupam poziţia aia?!"

Ca să nu mă fac de rahat, că doar mă simţeam detronat, mă duc la nesimţit şi-i spun: "Furnică, felicitări, mă....tati!" Îi văd pe ăia doi că se prăbuşesc de râs şi, printre hohote, malacul reuşeşte să articuleze: "Bă.....Ariciule......bă..... Betty e o căţea!" Şi dă-i cu ha-ha-ha şi cu hi-hi-hi vreo 5 minute!

La un moment dat, cei doi reuşesc să tacă naibii, că deja mi se ridicase mercurul şi vedeam totul în nuanţe de roşu. Calm (aparent, pentru că le-aş tras nişte şuturi în fund amândurora), le spun: "OK, Betty este o căţea care a fătat! Până aici totul este clar. Dar de ce atâta bucurie?" Şi ia cuvântul soţia, făcând mutra aia de pisicuţă alintată: "Iubitule, Betty tocmai a născut viitorul căţel al fiului nostru!"

În clipa aia, m-au năpădit flashback-urile. Furnică şi cu mine am mai avut un căţel pe vremea când stăteam în cămin. Rodea tot, îşi făcea nevoile pe unde apuca şi se ambiţiona să doarmă cu mine în pat. Deci nu, asta nu se mai poate întâmpla! Cel puţin, nu în viaţa asta!!!!!! Dar, exact în clipa aia, am o străfulgerare şi-i întreb: "Şi ce rasă e potaia?" Mă gândeam şi eu că femeia s-a gândit la un Retriever, la un Westie, la ceva normal. Ei, aş! Betty e Amstaff şi ce se naşte din Amstaff, tot Amstaff e.

N-are sens să intru chiar în toate amănuntele, pentru că parlamentările au durat vreo oră. Doar o să spicuiesc din pledoariile părţilor. Departamentul "pro-câine" a susţinut că, după o temeinică documentare pe internet, a ajuns la concluzia că Amstafful este ideal pentru copii şi că nu devine agresiv decât dacă e antrenat să fie agresiv. În plus, Betty ('tu-i mama ei de potaie gestantă) e blândă ca un mieluşel şi locuieşte cu doi copii în casă, pe care îi iubeşte ca pe ochii din cap. Departamentul "anti-câine" (format doar din mine) a prezentat pe larg dezavantajele de a avea o javră în casă, mai ales una cu potenţial agresiv.

Disputa ar fi continuat până la ziua, dacă nu ar fi intervenit judecătorul de pace, în persoana soacrei, care a sosit dotată cu o minunată varză a la Cluj. S-a uitat la noi cu sprânceana ridicată (ceea ce nu e de bine) şi a spus scurt: "Nu vreţi să aşteptaţi să mor şi dup-aia să aduceţi fiara în casă?" Argumentul a fost decisiv. Mai greu a fost să liniştim copilul, care se vedea deja cu monstrul în lesă, prin faţa blocului.

Acum soţia şi prietenul ei, Furnică, sunt foarte ocupaţi! Caută de zor o potaie de mici dimensiuni, care să ştie să facă pipi-caca la toaletă, să nu roadă, să nu lase păr, să nu doarmă în pat... Iar lista poate continua.