Pregătiri de război

Furnică a declarat război vecinilor imbecili! De dimineaţă şi-a găsit toate cauciucurile dezumflate, de un idiot care a considerat că a parcat pe locul lui. Trebuie să precizez că nimeni, dar absolut nimeni din blocurile astea, nu şi-a plătit locul de parcare, ca să poţi spune că are dreptul să facă urât dacă şi-l găseşte ocupat.

Singura parte bună în toată treaba asta e că Furnică are biroul destul de aproape de al meu, aşa că l-am îmbarcat şi am pornit-o frumos la drum. 10 minute a înjurat, alte 10 minute a proferat ameninţări, pentru ca - la un moment dat - să se însenineze brusc: "Bă, Ariciule, tu mai ţii minte cum i-am terminat pe ăia de la 302?". Ăăăăă....sincer, nu am uitat niciodată, pentru că din cauza ălora erau să ne zboare din cămin. "Bă, nu trebuie decât să-l găsim pe bou' ăla şi să dăm lovitura!" Dar cred că e momentul să vă povestesc ce le-am făcut ălora de la 302. Trebuie, mai întâi, să le fac o succintă caracterizare. Cei de la 302 erau 2 olteni ochelarişti şi plini de coşuri, care turuiau continuu. Ei erau cei care chemau poliţia cum se făcea chef pe palier, că doar a doua zi mergeau la şcoală şi era obligatoriu să doarmă minimum 8 ore, ca să aibă randament. Una peste alta, nişte tocilari împuţiţi, pentru care perfectul simplu era un mod de viaţă.

Marea greşeală a celor de la 302 a fost că au chemat miliţienii chiar de ziua lui Furnică, de a trebuit să le dăm ălora jumătate din băutură, doar să plece dracului de pe capul nostru. Iar lucrul ăsta nu se iartă. După o scurtă consfătuire cu stimatul meu coleg de cameră, am decis că e momentul să începem lupta. Prima măsură a fost să le lipim uşa, de jur-împrejur, cu o drăcie de fixat faianţa. Un fel de ciment tare deştept, pe care l-am primit de la un coleg solidar cu cauza noastră (tatăl lui lucra în construcţii). Omu' a garantat că lipeşte tot ce prinde, doar că are nevoie de minimum 4 ore ca să se întărească. "Un fleac", a spus Furnică. "Acţionăm după ce se culcă ăia. Vedem când se stinge lumina, le mai dăm juma' de oră şi trecem la treabă!" Aşa am şi făcut. A doua zi, la 7, am fost treziţi de nişte bubuituri disperate, care se auzeau de pe palier. Tocilarii se străduiau intens să iasă din cameră şi să meargă la şcoală, că aveau examen.

A fost momentul în care Furnică a trecut la partea a doua a planului! S-a echipat rapid şi s-a proptit în faţa uşii ălora, care deja implorau să fie eliberaţi. Când l-am văzut pe hăndrălău ce făcea, am căzut pe jos de râs. Furnică stătea în faţa uşii, cu o figură crâncenă şi dădea din mâini ca un miliţian în intersecţie. Indicaţiile pe care le dădea nu erau conform legii, dar aveau efect: "Circulă, bă, în p**a mea, că n-ai ce vedea aici! Vezi că dacă sufli o vorbă la administrator, te calc pe cap!" Până în final, cineva tot a sifonat, pentru că ne-am trezit cu administratorul pe cap, într-o mare de urlete. A venit apoi instalatorul-electrician-tâmplar-lăcătuş al căminului, care atât a spus: "Nu ştiu ce-aţi pus acolo, mă băieţi, da' trebe să spargem uşa!"

Uşa a fost spartă, şobolanii au evadat înlăcrimaţi, au zbierat isteric minute în şir, după care au ţâşnit la şcoală, ca să repare ce mai era de reparat. Acum trebuie să fac o paranteză, ca să menţionez faptul că - împreună cu Furnică - le-am oferit un moment unic al existenţei lor de tocilari: o restanţă, singura pe care au avut-o toată facultatea. Dar nici noi nu stăteam pe roze, pentru că am ajuns în biroul decanului, cu tot cu administrator. După ce comunistu' naibii, cu bască cu moţ, a turnat decanului tot ce făcusem, a plecat în trombă şi ne-a lăsat "în speranţa unei pedepse exemplare", precum a declarat la ieşirea din birou.

Ghinionul lui e că decanul nostru avea simţul umorului şi nu l-a interesat decât cum reuşisem să lipim o uşă din placaj de un toc de lemn destul de şubred. Aici a intervenit Furnică, care i-a povestit cu lux de amănunte cum aplica el cimentul deştept şi cum îl îndesam eu între toc şi uşă (că era un spaţiu cam de 3 mm) cu ajutorul unei linii din plastic. Am scăpat doar cu o ameninţare de genul: "Dacă nu vă potoliţi, o să dormiţi pe malul Dâmboviţei, acoperiţi cu saci de plastic!" Bineînţeles că Furnică nu şi-a ţinut gura şi l-a întrebat pe decan: "Aşa ca la Vama Veche pe plajă, nu?" În clipa imediat următoare, eram daţi afară pe uşă.

Dar să revenim în prezent! Cum vrea să reediteze Furnică minunata întâmplare? Păi simplu! Vrea să-l identifice pe dezumflătorul de cauciucuri şi, bazându-se pe faptul că toţi vecinii lui au uşi metalice, să-i blocheze ăluia uşa. Cu silicon, de data asta. I-a spus lui unu' că, dacă bagi siliconul nu ştiu cum, ăla se umflă şi respectivul proprietar al uşii nu mai poate ieşi din casă decât dacă sparge peretele de jur împrejur.

Presimt, însă, că tura asta nu mă mai prinde de complice. Nu de alta, dar am un copil de crescut, o soţie de dus la supermarket şi o soacră care, sincer, nu vreau să mă gândesc cam ce ar face, dacă ar auzi că am probleme cu poliţia.