'mnezeii mamii lor de cretini!

Inutilităţile alea proptite în Parlament au luat-o razna rău de tot! Nu mă dau în vânt după Băsescu, dar acum - să fiu în locul lui - aş propti o stângă în botul Guvernului Nătăriceanu, de l-aş pune la pământ. Deci paralamentarii lu' peşte votează măriri de salariu, bombalăii de la Guvern ştiu că nu au bani, da' ţin pentru ei, iar acum, ca să nu sece bugetul de tot, clipesc duios din ochi, doar-doar Băse NU semnează majorarea pentru profi. Dacă într-adevăr e jucător, acum e momentul să-l pună cu roţile în sus pe Nătăriceanu, cu miniştrii lui cu tot. Ce naiba de Guvern şi de Parlament mai avem şi noi, dacă iau decizii de natură să provoace mişcări sociale????

Sunt plin de nedumeriri!

Unul dintre puţinele lucruri care mă scot cu adevărat din sărite este rotirea ţoalelor în dulapuri. Mai precis, înlocuirea celor subţiri de vară, cu cele groase. Ca să nu am surprize neplăcute, prefer să fac eu trierea, decât să o las pe soţie să bramburească totul.

În consecinţă, m-am întărit sufleteşte şi am pornit la treabă. Am terminat totul în jumătate de oră, că doar câte cârpe poate avea un bărbat. M-am instalat comod la meci, l-am sunat pe Furnică, că doar nu era să mă uit singur, ca bou', să n-am cu cine comenta, m-am asigurat că fiul are destul jocuri la îndemână ca să nu mă bârâie la cap... În fine, cam ce face un bărbat într-o seară de meci.

Nu e cazul să povestesc ce a făcut Furnică în timpul partidei, pentru că e deja previzibil. Mai ales că, fiind un meci frumos, nu a precupeţit niciun efort. Mă întreb dacă mai poate să vorbească azi...

Dar să nu mă îndepărtez (iar, după bunul obicei) de subiect. Totuşi, de ce am nedumeriri. Păi să le înşir cu liniuţă, de la capăt:
- Cum este posibil să ai dulapul plin de haine, dar să ai nevoie de minimum o jumătate de oră ca să te decizi cu ce te îmbraci a doua zi?
- Cum este posibil să ai cel puţin 15 perechi de blugi, dar tu să nu te îmbraci vreodată în blugi?
- Cum este posibil să ai 7 perechi de cizme şi 5 de botine, iar tu să susţii că trebuie să mergem cât mai curând la cumpărături, pentru că nu ai cu ce să te încalţi?
- Cum este posibil să ai un teanc de pulovere, dar tu să te lamentezi că îţi lipseşte nu ştiu ce nuanţă?

Desigur, toate aceste întrebări se referă la soţia proprie şi personală, pe care am luat-o de nevastă spunând un "Da" răspicat, de ziceai că nenea ăla cu tricolorul pe diagonală m-a întrebat dacă vreau cetăţenie americană!

România - o ţară mică, de pe Marte!

Toată lumea e afectată de criza financiară, de care - între noi fie vorba - porcii de americani ştiau de vreo 2 ani că se va arăta. Mai puţin România! Cum am ajuns la concluzia asta? Păi m-am uitat ce fac imbecilii noştri de politicieni. Cretinii măresc pensiile, măresc salariile, scot accize, elimină plafoane. Le pocneşte inima de grija electoratului.

Deci să nu fiu înţeles greşit... Nu e nimic rău în faptul că dau bani celor care au nevoie. Dar să te apuci să goleşti visteria, în condiţiile în care nu e exclus ca nişte bănci să se simtă tare rău, mi se pare o imbecilitate crasă. Şi dacă tot existau banii ăştia, de ce nu i-aţi dat oamenilor până acum, în p**da mamelor voastre de inconştienţi? Că nu vi se apropia cuţitul de gât, nu?

Eh, asta e una dintre zilele astea în care mi-aş dori să pot lua cuvântul de la "înalta tribună a Parlamentului". Parcă aşa se zice în limbaj de gazetă de perete. Şi ce le-aş mai spune... şi ce le-aş mai ura....

Pregătiri de război

Furnică a declarat război vecinilor imbecili! De dimineaţă şi-a găsit toate cauciucurile dezumflate, de un idiot care a considerat că a parcat pe locul lui. Trebuie să precizez că nimeni, dar absolut nimeni din blocurile astea, nu şi-a plătit locul de parcare, ca să poţi spune că are dreptul să facă urât dacă şi-l găseşte ocupat.

Singura parte bună în toată treaba asta e că Furnică are biroul destul de aproape de al meu, aşa că l-am îmbarcat şi am pornit-o frumos la drum. 10 minute a înjurat, alte 10 minute a proferat ameninţări, pentru ca - la un moment dat - să se însenineze brusc: "Bă, Ariciule, tu mai ţii minte cum i-am terminat pe ăia de la 302?". Ăăăăă....sincer, nu am uitat niciodată, pentru că din cauza ălora erau să ne zboare din cămin. "Bă, nu trebuie decât să-l găsim pe bou' ăla şi să dăm lovitura!" Dar cred că e momentul să vă povestesc ce le-am făcut ălora de la 302. Trebuie, mai întâi, să le fac o succintă caracterizare. Cei de la 302 erau 2 olteni ochelarişti şi plini de coşuri, care turuiau continuu. Ei erau cei care chemau poliţia cum se făcea chef pe palier, că doar a doua zi mergeau la şcoală şi era obligatoriu să doarmă minimum 8 ore, ca să aibă randament. Una peste alta, nişte tocilari împuţiţi, pentru care perfectul simplu era un mod de viaţă.

Marea greşeală a celor de la 302 a fost că au chemat miliţienii chiar de ziua lui Furnică, de a trebuit să le dăm ălora jumătate din băutură, doar să plece dracului de pe capul nostru. Iar lucrul ăsta nu se iartă. După o scurtă consfătuire cu stimatul meu coleg de cameră, am decis că e momentul să începem lupta. Prima măsură a fost să le lipim uşa, de jur-împrejur, cu o drăcie de fixat faianţa. Un fel de ciment tare deştept, pe care l-am primit de la un coleg solidar cu cauza noastră (tatăl lui lucra în construcţii). Omu' a garantat că lipeşte tot ce prinde, doar că are nevoie de minimum 4 ore ca să se întărească. "Un fleac", a spus Furnică. "Acţionăm după ce se culcă ăia. Vedem când se stinge lumina, le mai dăm juma' de oră şi trecem la treabă!" Aşa am şi făcut. A doua zi, la 7, am fost treziţi de nişte bubuituri disperate, care se auzeau de pe palier. Tocilarii se străduiau intens să iasă din cameră şi să meargă la şcoală, că aveau examen.

A fost momentul în care Furnică a trecut la partea a doua a planului! S-a echipat rapid şi s-a proptit în faţa uşii ălora, care deja implorau să fie eliberaţi. Când l-am văzut pe hăndrălău ce făcea, am căzut pe jos de râs. Furnică stătea în faţa uşii, cu o figură crâncenă şi dădea din mâini ca un miliţian în intersecţie. Indicaţiile pe care le dădea nu erau conform legii, dar aveau efect: "Circulă, bă, în p**a mea, că n-ai ce vedea aici! Vezi că dacă sufli o vorbă la administrator, te calc pe cap!" Până în final, cineva tot a sifonat, pentru că ne-am trezit cu administratorul pe cap, într-o mare de urlete. A venit apoi instalatorul-electrician-tâmplar-lăcătuş al căminului, care atât a spus: "Nu ştiu ce-aţi pus acolo, mă băieţi, da' trebe să spargem uşa!"

Uşa a fost spartă, şobolanii au evadat înlăcrimaţi, au zbierat isteric minute în şir, după care au ţâşnit la şcoală, ca să repare ce mai era de reparat. Acum trebuie să fac o paranteză, ca să menţionez faptul că - împreună cu Furnică - le-am oferit un moment unic al existenţei lor de tocilari: o restanţă, singura pe care au avut-o toată facultatea. Dar nici noi nu stăteam pe roze, pentru că am ajuns în biroul decanului, cu tot cu administrator. După ce comunistu' naibii, cu bască cu moţ, a turnat decanului tot ce făcusem, a plecat în trombă şi ne-a lăsat "în speranţa unei pedepse exemplare", precum a declarat la ieşirea din birou.

Ghinionul lui e că decanul nostru avea simţul umorului şi nu l-a interesat decât cum reuşisem să lipim o uşă din placaj de un toc de lemn destul de şubred. Aici a intervenit Furnică, care i-a povestit cu lux de amănunte cum aplica el cimentul deştept şi cum îl îndesam eu între toc şi uşă (că era un spaţiu cam de 3 mm) cu ajutorul unei linii din plastic. Am scăpat doar cu o ameninţare de genul: "Dacă nu vă potoliţi, o să dormiţi pe malul Dâmboviţei, acoperiţi cu saci de plastic!" Bineînţeles că Furnică nu şi-a ţinut gura şi l-a întrebat pe decan: "Aşa ca la Vama Veche pe plajă, nu?" În clipa imediat următoare, eram daţi afară pe uşă.

Dar să revenim în prezent! Cum vrea să reediteze Furnică minunata întâmplare? Păi simplu! Vrea să-l identifice pe dezumflătorul de cauciucuri şi, bazându-se pe faptul că toţi vecinii lui au uşi metalice, să-i blocheze ăluia uşa. Cu silicon, de data asta. I-a spus lui unu' că, dacă bagi siliconul nu ştiu cum, ăla se umflă şi respectivul proprietar al uşii nu mai poate ieşi din casă decât dacă sparge peretele de jur împrejur.

Presimt, însă, că tura asta nu mă mai prinde de complice. Nu de alta, dar am un copil de crescut, o soţie de dus la supermarket şi o soacră care, sincer, nu vreau să mă gândesc cam ce ar face, dacă ar auzi că am probleme cu poliţia.

Inconştienţă sau nesimţire?

Dacă e duminică, e supermarket! În consecinţă, am încărcat soţia în maşină şi am pornit-o tropa-trop spre magazinul cu pricina, dotaţi cu o listă lungă cât mine. Odată ajunşi, am capturat un coş şi am pornit-o, în mod organizat, printre rafturi. Inevitabil, am ajuns şi la zona cu mâncare, acolo unde am văzut, în toată splendoarea ei românească, familia Bilă.

M-am uitat la soţie, soţia la mine şi am izbucnit în nişte hohote de râs, de-a dreptul homerice. Familia Bilă era formată din 4 membri: tată, mamă, fiu şi fiică. Toţi îmbrăcaţi în treninguri identice şi cu şepci pe cap, mai puţin fetiţa, care avea două cozi trântite mai sus de urechi şi prevăzute cu nişte chestii pufoase. Soţia nu a exclus să fie vorba despre doi pui de hamster din ăia cu blană mare, vopsiţi în roz. Dar aici se simte nevoia unor descrieri individuale.

Tatăl Bilă era cam cât mine de înalt şi, deşi era în trening şi adidaşi, nu putea să-şi cumpere salam şi cârnaţi decât dacă avea ghiulul pe mână. Rotofei şi rumen în obraji, cu o burtă sub care putea să protejeze de ploaie vreo 20 de chinezi, tatăl Bilă împingea de zor un căruţ plin până la refuz şi nu uita ca, din când în când, să mai arunce câte o replică celorlalţi membri ai familiei, aliniaţi în ordinea înălţimii în spatele lui.

Mama Bilă îşi asezonase treningul cu toate bijuteriile din dotare. Păi cum să meargă la supermarket să cumpere ulei, dacă nu avea 4 lanţuri la gât, o mulţime de brăţări şi inele pe fiecare deget?! În plus, era machiată de parcă ar fi mers la o petrecere cu ştaif, să vadă lumea că are clasă. Treningul urla pe toate şuncuţele, dar asta nu o împiedica să se legene printre rafturi, de parcă era Naomi Campbell pe podium. Mama Bilă era şefă de listă, pe care o ţinea gingaş între degetele cu unghii supradimensionate. "Sunt puse", mi-a şoptit nevastă-mea, în momentul în care m-am întrebat cum poate femeia aia să taie măcar o roşie cu ghearele alea. În fine, cretină modă asta cu unghii de wombat.

Tânărul Bilă nu avea mai mult de 11-12 ani, dar păşea cu mândrie pe urmele părinţilor. Mă refer la greutate. Rar mi-a fost dat să văd un plod mai antipatic. Umflat de nu i se vedea gâtul din cauza guşii, cu nişte fălci de popândău lacom şi cu nişte ochişori porcini care măturau temeinic rafturile cu mâncare. Din când în când, i se mai adresa tatălui Bilă, cu o voce puternică, de copil râzgâiat: "Auzi, bă, da' salam de ăla bun mai avem? Da' vreau şi nişte piept de pui, că mi-e poftă de şniţele!". La un moment dat, am avut un şoc. Tânărului Bilă i s-a făcut cald şi a renunţat la bluza de trening, moment în care am zărit un burtoi care i se revărsa peste pantaloni.

Micuţa Bilă, care nu părea a fi ajuns încă la şcoală, respecta întocmai carura fratelui. În plus, mergea icsată. "Bietul copil, din cauza greutăţii merge aşa", a fost de părere soţia. Micuţa Bilă târa după ea o păpuşică Barbie, cu care - din când în când - îl mai altoia pe frate-său, care nu ezita să o pocnească. La schimb, desigur. Când nu se lua de tânărul Bilă, micuţa Bilă muşca temeinic dintr-o gogoaşă. "O formă de canibalism", i-am şoptit soţiei, care mi-a replicat: "Nu cred! Gogoaşă la gogoaşă nu-şi scoate ochii!"

Şi acum ajungem la apogeul poveştii! În dreptul rafturilor cu dulciuri, tânărul Bilă înşfacă o ciocolată Milka super-size, moment în care maică-sa îi zice: "Mă, nu lua una aşa de mare, ia una mai mică şi miercuri îţi iei alta, de alt fel".

În momentul ăla şi eu, dar şi soţia, am avut sentimentul că ne vom culege mandibulele de pe jos. Familia Bilă, formată din 4 obezi, care avea un cărucior plin, numai şi numai cu mâncare, avea să revină peste 3 zile ca să-şi facă din nou aprovizionarea. I-am spus soţiei: "Hai să schimbăm traseul, că dacă-i mai văd pe ăştia, dau în anorexie!". Au urmat alte hohote de râs, un telefon al soţie către Furnică, prin care îi spunea cum am ajuns să am probleme de alimentaţie, o cerere a lui Furnică de a imortaliza cu telefonul mobil familia Bilă, un alt telefon al soacrei, care ne întreba dacă ne-am mutat la supermarket şi o concluzie, a aceleiaşi soacre: "Voi chiar nu mai aveţi altă sursă de distracţie, decât să urmăriţi oameni prin magazine?!"

Am propriul critic literar

Nu sunt microbist, dar Furnică - da. Omu' e atât de spectaculos în timpul unui meci, încât stau ca fraierul 90 de minute în faţa televizorului, doar ca să-i văd reacţiile. Furnică se frământă, dă din mâini, din picioare, sare de pe canapea, cade în genunchi, îşi smulge părul şi se dă cu fruntea de covor, iese pe balcon ca să ia aer când nu mai suportă tensiunea... Ce mai, microbist! Situaţia s-a mai schimbat după apariţia copilului (al meu, desigur). Nu mai poate să înjure în gura mare, că-l aude ăla mic, aşa că se congestionează la faţă, în timp ce mestecă nişte expresii care ar face-o pe soacră-mea să leşine făr-a prinde chiar de veste. De urlat la faze, nici nu se pune problema, că ne-am mai trezit cu vecinii la uşă, speriaţi că cineva ne bate cu sălbăticie. Dar să mă apropii încet-încet de subiect.

După cum îi stă bine viteazului, aseară, pe la 8 şi jumătate, Furnică s-a înfiinţat cu berile la uşă, ca să urmărim împreună meciul. Ne-am instalat confortabil şi, până să înceapă partida, am început să discutăm despre una, despre alta. Am ajuns şi la subiectul blog, când - din bucătărie - se aude o voce antrenată pentru a comanda. "Deformaţie profesională", susţine nevastă-mea. "A predat, ani de zile, tuturor idioţilor." Aţi dedus, era soacră-mea, foarte interesată de ce-i aia blog.

Zic să nu fiu măgar, să-i spun că e ceva de la maşină, aşa că îi spun doamnei ce şi cum. Următoarea replică a venit mitraliată: "Vreau să văd blogul tău!" Furnică şi-a pus mutra de elev prins cu lecţia neînvăţată, nevastă-mea şi-a găsit brusc ceva de făcut în camera copilului, aşa că am rămas cu zmeul faţă în faţă. Acum ce era să mai fac. Deschid laptopul, îi accesez pagina, i-l pun în braţe, ba îi aduc şi ochelarii, ca să vadă mai bine.

Meciul începe, Furnică se manifestă cu foarte multă decenţă, doar nu era să facă show sub ochii Coanei Mari, eu - mai beau o gură de bere, mai arunc un ochi la soacră-mea, mai schimb o privire cu soţia. Soacră-mea, nicio reacţie! Zici că-mi corecta teza şi mai multe nu. La un moment dat, închide laptopul cu zgomot, îşi scoate ochelarii, emite un "Mda" şi se duce să vadă ce-i face nepotul.

În fine, meciul se termină, Furnică pleacă acasă, soţia se duce să facă un duş, copilul adoarme şi mă trezesc nas în nas cu doamna profesoară, pe care - pe principiul luatului taurului de coarne - o întreb cum i s-a părut blogul. Mă aşteptam să mă desfiinţeze din două fraze. Dar nu! Culmea, nu! A avut, totuşi, nişte obiecţii, după cum urmează:

- Dragul meu, de ce îţi viciezi scriitura cu tot felul de expresii vulgare?
- Dacă sunt mai severă, asta nu înseamnă că nu ţin la tine.
- Din punctul meu de vedere, articolele tale sunt cam lungi. Te axezi prea mult pe partea descriptivă.
- Chiar aşa făceai când erai coleg de cameră cu Furnică? Vă trimiteaţi iubitele să vă ia ţigări, pentru că vă era prea lene?
- Nu mi se pare cea mai bună opţiune ironizarea unor persoane publice, care nu au cum să spună ceva în apărarea lor.
- Chiar trebuie să-mi spui permanent Coana Mare? Am înţeles că ţi-e imposibil să-mi spui "mamă" sau "mamă-soacră", dar ai putea încerca să-mi zici Mimi (Nota Ariciului: Mimi a botezat-o fiul meu, presupun că e o variantă de "mamaie").
- Cred că m-ar ajuta foarte mult să studiez şi alte bloguri, ca să-mi dau seama dacă stilul colocvial este obligatoriu.
- Chiar aşa făcea câinele pe care îl aveai în facultate? Dormea în pat şi-şi făcea nevoile peste tot?

Una peste alta, cred că a fost prima discuţie normală pe care am avut-o cu soacră-mea de când ne ştim. Ceea ce mă îngrijorează, însă, e întrebarea pe care mi-a pus-o când am ajuns în faţa scării ei (v-am spus deja că suntem vecini): "Crezi că eu aş putea să am blog?".

Conspiraţi, dar să ştiu şi eu!

"Duetul formidabil" a fost la un pas să-mi dea viaţa peste cap! Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar soţia şi Furnică (mama lui de trădător) au ajuns la concluzia că fiul meu are nevoie de un căţel. Că-l face mai responsabil, că nu e rău să aibă şi el un sufleţel, doar vine frigul şi nu o să mai poată ieşi la joacă. Şi nu e bine să stea toată ziua cu nasul înfipt în televizor, la desene. Partea proastă că eu, stăpânul casei, bărbatul - cum ar veni, nu am avut habar de această discuţie. Dar să o iau cu începutul!

Aseară, pe ploaia aia a dracului, mă trezesc la uşă cu Furnică, zâmbitor ca un puşti care a pus pentru prima dată mâna pe un Playboy. Îmi aruncă un "Noroc" în fugă, după care se duce direct la nevastă-mea şi-i spune fericit: "A născut Betty!" O văd şi pe aia că se luminează la faţă şi încep să-mi pun întrebări: "Cine, pana mea, e Betty? De când se bucură Furnică de faptul că a devenit tată? Şi, mai ales, de când a ajuns nevastă-mea cea mai bună prietenă a hăndrălăului, că doar eu ocupam poziţia aia?!"

Ca să nu mă fac de rahat, că doar mă simţeam detronat, mă duc la nesimţit şi-i spun: "Furnică, felicitări, mă....tati!" Îi văd pe ăia doi că se prăbuşesc de râs şi, printre hohote, malacul reuşeşte să articuleze: "Bă.....Ariciule......bă..... Betty e o căţea!" Şi dă-i cu ha-ha-ha şi cu hi-hi-hi vreo 5 minute!

La un moment dat, cei doi reuşesc să tacă naibii, că deja mi se ridicase mercurul şi vedeam totul în nuanţe de roşu. Calm (aparent, pentru că le-aş tras nişte şuturi în fund amândurora), le spun: "OK, Betty este o căţea care a fătat! Până aici totul este clar. Dar de ce atâta bucurie?" Şi ia cuvântul soţia, făcând mutra aia de pisicuţă alintată: "Iubitule, Betty tocmai a născut viitorul căţel al fiului nostru!"

În clipa aia, m-au năpădit flashback-urile. Furnică şi cu mine am mai avut un căţel pe vremea când stăteam în cămin. Rodea tot, îşi făcea nevoile pe unde apuca şi se ambiţiona să doarmă cu mine în pat. Deci nu, asta nu se mai poate întâmpla! Cel puţin, nu în viaţa asta!!!!!! Dar, exact în clipa aia, am o străfulgerare şi-i întreb: "Şi ce rasă e potaia?" Mă gândeam şi eu că femeia s-a gândit la un Retriever, la un Westie, la ceva normal. Ei, aş! Betty e Amstaff şi ce se naşte din Amstaff, tot Amstaff e.

N-are sens să intru chiar în toate amănuntele, pentru că parlamentările au durat vreo oră. Doar o să spicuiesc din pledoariile părţilor. Departamentul "pro-câine" a susţinut că, după o temeinică documentare pe internet, a ajuns la concluzia că Amstafful este ideal pentru copii şi că nu devine agresiv decât dacă e antrenat să fie agresiv. În plus, Betty ('tu-i mama ei de potaie gestantă) e blândă ca un mieluşel şi locuieşte cu doi copii în casă, pe care îi iubeşte ca pe ochii din cap. Departamentul "anti-câine" (format doar din mine) a prezentat pe larg dezavantajele de a avea o javră în casă, mai ales una cu potenţial agresiv.

Disputa ar fi continuat până la ziua, dacă nu ar fi intervenit judecătorul de pace, în persoana soacrei, care a sosit dotată cu o minunată varză a la Cluj. S-a uitat la noi cu sprânceana ridicată (ceea ce nu e de bine) şi a spus scurt: "Nu vreţi să aşteptaţi să mor şi dup-aia să aduceţi fiara în casă?" Argumentul a fost decisiv. Mai greu a fost să liniştim copilul, care se vedea deja cu monstrul în lesă, prin faţa blocului.

Acum soţia şi prietenul ei, Furnică, sunt foarte ocupaţi! Caută de zor o potaie de mici dimensiuni, care să ştie să facă pipi-caca la toaletă, să nu roadă, să nu lase păr, să nu doarmă în pat... Iar lista poate continua.

Cohen, Coelho şi alte trenduri

În familia noastră există un bun obicei! Seara luăm masa împreună. Pe lângă noi 3 (formula clasică: mama, tata şi copilul), apar şi soacră-mea care stă la scara de alături, şi chiar Furnică ce domiciliază la blocul de vis-a-vis (vine dacă nu are alte priorităţi, de preferinţă cu părul blond). A fost o gândire atunci când ne-am mutat atât de aproape unii de ceilalţi, dar asta e o altă poveste, mult mai lungă, dar foarte haioasă. Astăzi nu am chef de haioşenii, pentru că sunt Indignat. Arici Indignat. Şi meteo-sensibil, dacă e să fiu sincer! Futu-i mama ei de viaţă!

Dar să nu o iau pe arătură şi să revin la subiect! Bineînţeles că scopul acestor "seri în familie" ţine de comunicare şi mai puţin de băgatul pe sub nas. La programul absolut cretin pe care îl avem, există riscul să nu aflăm că ne-a intrat băiatul în clasa întâi, decât în momentul în care bunică-sa a.k.a. Coana Mare ne-ar trimite să-i luăm uniformă. Iar am luat-o pe arătură....

Deci aseară ne-am grupat în bucătărie, locul în care Coana Mare executase o minunăţie intitulată "cartofi franţuzeşti", de salivez şi acum numai când îmi aduc aminte de miros. Şi cum stăteam noi la masă, încep ele două - adică soţia şi stimata ei mamă - să aibă conversaţii intelectuale. Discutau despre Cohen. Am tăcut. Nu e genul meu de muzică (nu că aş avea vreunul), aşa că n-avea sens să comentez. Discuţia a devenit brusc interesantă în momentul în care m-am trezit parte integrantă din ea. Mai precis, nevastă-mea tocmai îi promitea Coanei Mari că EU o să-i fac rost de toate CD-urile scoase de nen'tu Leonard.

Am avut un deja vu! Aşa s-a întâmplat şi când era la modă Cesaria Evora. Tot aşa s-a întâmplat şi când românul murea dacă nu asculta Goran Bregovic. Anul trecut, amândouă m-au terorizat cu Buena Vista Social Club. Era să uit de cărţile lui Coelho, dar - din fericire - le-a trecut repede. Cică ăla nu e destul de profund...

Una-peste alta, să-mi bag eu picioarele în toate snobismele care macină poporul ăsta! Furnică, şo pe DC++, mă! Căci nici eu nu m-am născut alaltăieri...

Câteodată e bine să n-ai păreri

Am constatat-o aseară, când m-am dus cu soţia să ne luăm hainele de iarnă de la curăţat. Furnică m-a prevenit: "Nu o face, nefericitule!". Ştia el ce ştia, pentru că locul cu pricina e chiar în mall. Da-da, domnilor! E vorba chiar de locul acela, în care nu mai poţi respira de fiţe şi fonfleuri. M-am gândit că, după o zi plină de şedinţe, doamna se va limita la a-şi lua paltonul, jachetele, gecile şi sacourile de la curăţătorie şi gata! Game over! Ei aş, n-ai văzut, n-ai trăit! Deşi, ca să nu fiu nedrept, după ce m-a încărcat cu tot mormanul de umeraşe, s-a îndreptat vertiginos spre scara rulantă.

Aici, însă, s-a produs catastrofa! A întors capul în dreapta, după care mi-a aruncat o privire peste umăr, cu ochii sclipind de fericire şi toată un rânjet, de parcă făcea reclamă la Aquafresh. Mi-am spus precum Zdreanţă-n gândul său: "Am belit-o!", iar ora următoare mi-a demonstrat că nu m-am înşelat.

N-are sens să intru în amănunte, aşa că voi înşira întrebările care mi s-au pus:
1. Nu ţi se pare că cizmele astea au aceeaşi nuanţă ca şi geanta aia maro pe care mi-am cumpărat-o săptămâna trecută?
2. Am înţeles că anul acesta se poartă paltoanele până la genunchi, strânse în talie cu un cordon. Nu ţi se pare că paltonul meu e prea lung?
3. Vai, ce taior frumos! Stai o clipă, iubitule, să-l încerc! Mai poţi, nu eşti obosit? Ei, cum îmi vine? Crezi că e culoarea mea? Nu îmi face fundul mare?
4. Auzi, noi mai avem balsam pentru rufe?
5. Crezi că mamei i-ar plăcea eşarfa asta? Cum, nu mai ştii jacheta ei de stofă, pe care i-am luat-o anul trecut din Austria?
6. Ce-ai zice să-i luăm copilului o căciuliţă din asta? Vaaaaaaai, ce drăgălaşă e... Şi uite gecuţa asta, care se potriveşte la fix! O să fie super-încântat! Da' îi mai place de Superman?

De ce spuneam că e bine să n-ai păreri? Păi dacă aveam, mai plecam noi după o oră din mall? No way, guys!!!! Cred că ne prindea ora închiderii şi noi tot acolo eram.

Visul lui Furnică

Nu pot începe să scriu despre visul lui Furnică, fără să-i fac o prezentare succintă. L-am cunoscut la cazare, în primul an de facultate. L-am remarcat din prima. Era cel mai înalt şi mai solid din toată turma de boboci şi arunca în jur priviri criminale, de nici dracu' nu îndrăznea să se apropie de el, cu atât mai puţin să şi-l dorească pe post de coleg de cameră. Şi cum stăteam eu aşa, privind tâmp în zare, aud o voce puternică în spatele meu: "No, mă piticanie, nu vrei să stai cu mine?". Ţin să menţionez că eu, piticania, măsor 1.85 m, aşa că nu m-am sesizat. Am întors, totuşi, capul, să văd cât de mic o fi cel apelat. Am nimerit cu nasul fix în pectoralii lui Furnică, mama lui de handbalist care nu se mai termină. Impresionat, n-am fost în stare decât să dau din cap şi să îngân un "Îhî" de handicapat, că m-am trezit smucit de umăr şi împins către doamna administrator, cea degrabă împărţitoare de locuri.

Următorii 5 ani i-am petrecut împreună, hlizindu-ne, bând bere, uitându-ne la meciuri, agăţând fete şi încurajându-ne reciproc în durele perioade de restanţe. Anii au trecut, dar relaţia cu Furnică nu s-a răcit deloc. Am evoluat diferit, dar asta nu ne-a separat. Eu m-am însurat cu o superbă doamnă (care - între noi fie vorba - îl adoră pe Furnică, deşi nu ratează momentul să-l acopere de miştouri ori de câte ori prinde ocazia), am un copil (pentru el, Furnică e super-eroul care poate să-i zdrobească pe toţi) şi - inevitabil - o soacră (care a învăţat să facă saleuri numai pentru că-i plac lui Furnică). Hăndrălăul nu s-a prea schimbat în timp: e acelaşi burlac convins şi misogin înrăit.

Şi uite aşa ajungem la visul lui Furnică! Ăsta e dependent de tot ce înseamnă mass-media. Citeşte ziare, se uită la posturile de ştiri, ce mai! E un om informat. Şi, mai nou, e un om cu un vis: să o aibă pe post de menajeră pe Elena Udrea. Sau Nuţica, după cum o numeşte cu tandreţe. Ieri seară, în timp ce descântam o bere şi ne uitam la meciuri, îl aud dintr-o dată: "Bă, Ariciule! Tu îţi dai seama cum ar fi să te trezeşti dimineaţă şi să o vezi pe Nuţica - îmbrăcată doar cu ciorapi cu portjartier şi cu şorţuleţ - cum deretică prin casă?!" Nu apuc să scot un cuvânt, că Furnică îşi continuă prelegerea. "Bă, Ariciule! Da' ce-ai zice să vii acasă şi să o găseşti pe Nuţica pe canapea, în sutien şi în bikini, tricotându-ţi un fular?!". Trag aer în piept, cu gând să emit o tiradă de poante referitoare la visul lui de bărbat atins de andropauză, dar nu ajung să scot un sunet, că-l aud iar pe ăsta.... "Bă, Ariciule! Da' tu chiar crezi că şi-a pus-o cu Traian?".

Aici s-a rupt filmul, pentru că - atât eu, cât şi soţia aferentă - am izbucnit într-un râs isteric. Furnică s-a mai dus să-şi ia o bere din frigider şi ne-a ignorat cu superioritate vreo 10 minute. După care, întorcându-se brusc spre noi, ne-a declarat foarte serios: "Bă, da' în casa asta n-are voie nimeni să aibă fantezii? Pragmaticii naibii!"

Viermi cu bloguri

Iar m-a luat indignarea, de data asta la ceas de noapte! Totul a pornit de la soacră-mea, care şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care se face campanie electorală în anul ăsta. Hmmm... şi eu care credeam că în afară de divorţul Răduleascăi nu o mai interesează nimic săptămâna asta. Dar nu! Coana Mare a urmărit îndeaproape scandalul fetei ăleia din PSD, Ana Birchall. Cum a apărut el filmuleţul şi aşa mai departe.

Weekendul ăsta am refuzat să mă dau pe net, dar acum e deja luni, aşa că am băgat un surfing pe ziare şi pe bloguri. Şi ce-mi văd ochii???? Cine a făcut public filmul???? Băiatul ăla cu faţă de fiu de măcelar, care vorbeşte ba de popi, ba de liberali, ba lăcrimează pe altarul conservatorilor, ba se uită profund în gaura neagră, de unde iese bosonul ca să-i arate curu'. Şi i-am mai intrat şi pe blog, ca să văd cu ochii mei ce crimă de lezmajestate a comis aia. Nu pot spune că e cea mai meseriaşă din câte am văzut, dar m-aş băga la o şedinţă de partid. Da' nu despre asta e vorba. Am mai văzut la respectivul caltaboş cu microfon o serie de poze care mi s-au părut cam primite cadou de la niscavai servicii.

Şi atunci zic şi eu precum aia cu faţă de cal din "Sex and The City" (bine că s-a terminat că mă omorâse nevastă-mea, nu rata niciun episod): "Când vezi cam ce scrie cârnatul pe blogul lui, nu poţi să nu te întrebi: Al cui om este acest Iosif?". Al liberalilor şi încearcă să destabilizeze alianţa PSD+PC = Love? Al conservatorilor, care l-au pus să facă o ţâră de curăţenie în curtea pesediştilor, la rugămintea lor, evident? Al vreunui serviciu, care încearcă să sugereze politicienilor că au în videotecă o întreagă colecţie de futaiuri de campanie?

Oricum ar fi, din punctul meu de vedere, e un biet vierme cu blog. Şi mai există unul, coleg de-al lui de trust. Unu' Ciutacu. Ăsta zicea că are o întregistrare cu un politician poponar care şi-o trage cu un jurnalist la fel de poponar. Şi se întreba cu proasta la p**a pe blogul propriu: "Oare el ce să facă? Să o dea publicităţii sau nu?". Hai, 'te dreacu' de deontolog!

Fariseism românesc

"Am mai pierdut o valoare a culturii româneşti!", "S-a mai stins o stea!", "Lumea teatrului e mai săracă!". Sună cunoscut? Păi sunt textele standard care se bagă în momentul în care vreun mare actor sau cântăreţ trece la o nouă etapă a dezvoltării sale artistice: mai precis, ajunge pe scena eternă, ca să mă exprim ca un mic poet ce mă aflu.

Nu e post de televiziune care să nu dedice episoade-fluviu despre respectiva persoană şi nu e ziar care să nu nască articole interminabile despre valoarea, viaţa impecabilă şi talentul inestimabil al decedatului. Acum a venit rândul lui Ştefan Iordache să ne populeze ecranul. Da' până acum ce-aţi păzit, domnilor jurnalişti? Sau un om nu e valoros decât după ce dă în primire? Reportaje despre premierele lui Iordache nu am văzut, dar imagini cum e dus sicriul în Teatrul Naţional, da!

Una-peste alta, mi-e greaţă. Mi-e silă că am ajuns un popor care îşi uită istoria şi îşi neagă cultura. Asta înseamnă progres? Asta înseamnă "europenizare"? Şi parcă cel mai greu mi-a fost să văd un reportaj interminabil, în care doi lăutari, negri ca fundul de ceaun, povesteau despre Ştefan Iordache. De acord, omul a executat şi lăutărie, probabil ca să-şi mai rotunjească veniturile, pentru că numai din teatru nu se poate trăi în ţara asta. Dar chiar era momentul să lăsăm muzicanţii să vorbească despre el?

Mă duc la secretară, poate are un Emetiral. Dacă nu ştiţi ce e aia, vă spun eu. E o pastilă mică, ce are un singur scop: să taie greaţa.

E luni şi e toamnă

Furnică are o vorbă: "Lunea, nici p**a nu ţi se scoală!". Nu se scoală, dar tot trebuie să mergem la muncă. După ce că se circulă ca naiba prin rahatul ăsta de Bucureşti, mai şi plouă. Un bun prilej pentru toţi dacioţii să iasă cu "limuzinele" pe străzi. Erau să intre în mine vreo doi beleuzi aflaţi în pragul andropauzei şi tot ei erau nervoşi.

În fine, după chinuri seculare care au durat aproape o oră şi jumătate, am ajuns la muncă. Secretara mea arăta ca un pat şifonat, dar măcar făcuse cafeaua, iar în surdină susura Pink Floyd. Bun aşa, m-am gândit. Asta iar a făcut o tâmpenie şi acum vrea să mă îmbuneze. Mda, a uitat să trimită nişte faxuri, dar să nu ne începem săptămâna cu nervi, aşa că mai bine să citesc nişte ziare. Şi dacă tot am blog, ia să o bag de-o indignare.

De data asta m-a scos din minţi Băsescu. Traian Băsescu. Ăsta ori e complusive shopper, ori are cei mai imbecili consilieri din lume. Cum se apropie vreun moment politic mai tensionat, cum o taie la cumpărături. Să facă el un "duş de mulţime", să vadă lumea cât de popular e el, cu toată ceata lui de sepepişti, ascunşi după rafturi. Parcă îi aud cum comunică prin căşti: "Vrăbiuţa, aici Rândunelul! Vulturul e la electrocasnice! Nu-nu, se îndreaptă spre Cosmetice! Atenţie, şamponul ăla din dreapta, ăla roz, pare dubios! Porumbelul, verifică şamponul! Grijă mare, se apropie o babă din dreapt. Are faţă de pesedistă, interceptaţi-o!". Cam asta e o sesiune de shopping prezidenţial... Jenant, părerea mea. Şi bou e ăla care mai pune botul la aşa ceva.

Dar să-mi las indgnarea să ţopăie către următorul subiect: Mihaela Rădulescu şi m**a luată în direct, la Antena 2. De mult nu m-am mai distrat atât de mult! Că trustul lui Voiculescu e populat de oameni luaţi cu lopata de peste tot, asta e cât se poate de clar. În afară de Mircea Badea, nu mai au nimic de Doamne-ajută. Dar revenind la Răduleasca... Sincer, dacă aş avea de ales între ea şi o ţigară, m-aş reapuca de fumat fără regrete. Am avut dintotdeauna oroare de femeile-bărbat. Degeaba şi-a pus plastic în ţâţe şi stă uitată la cosmetică. Faţa, vocea şi mâinile alea schiloade cu vene umflate spun totul.

Dar să trecem peste consideraţiile de ordin personal şi să discutăm despre campanie în sine. E foarte clar că nu se adresează fumătorilor cu state vechi în producţie. Soacră-mea fumează de 40 de ani şi nici prin gând nu-i trece să se lase. Aşadar, e o campanie pentru tineret. Vreau să-l văd pe puştiul de 16-17 ani, care o vede pe Răduleasca despuiată şi zice: "Bă, dacă mă las de fumat, cred că reuşesc să i-o pun ăsteia!". Mai degrabă ar gândi: "E photoshopată, dă-o dracu' de babă!". Şi atunci de ce s-a aruncat aproape un milion de euro pe geam? Ministerul Sănătăţii are bani pentru campania în chiloţi, dar nu are bani să investească în spitale?!

Acum chiar că m-au apucat nervii. Aşa că mă duc s-o bubui pe secretară! Chiar să nu fie în stare să trimită un fax?!

Duminica unui bărbat însurat

"Fie vremea bună-rea, legea-o face nevastă-mea!" Ar trebui să-mi tatuez chestia asta undeva, ca să nu mai cred vreodată că bărbatul e capul familiei. E pe dracu', ascultaţi la mine. Cum necum, tot ce vrea femeia facem...

Spre exemplu, cumpărăturile! Nu suport faţaiala prin magazine. Nu vreau să văd "bluziţe, fustiţe, pantofiori" şi alte drăcovenii femeieşti. Nu vreau nici să împing căruţul încărcat cu boltă printre rafturile hipermarketurilor. Şi totuşi, mi se arată weekend de weekend.

Am crezut că dacă îi iau nevesti-mii maşină, scap de toată corvoada. Aiurea! E bună maşina ca să-l ducă pe ăl mic la grădiniţă, să meargă la muncă, să meargă în oraş sau la sală, să tragă o fugă până la un magazin mai măricel, dacă e ceva urgent de luat, dar baza..... Baza e în weekend, când împreună cu soţul (adică eu) şi poate cu prietenul cel mai bun al soţului (adică Furnică), distinsa doamnă merge la hipermarket. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Ce minunată listă articulăm de cu seară, nu cumva să uităm să luăm vreun box de apă minerală sau de suc.

La început întrebam şi eu, ca omul: "Da' n-ar fi mai simplu să luăm câte o sticlă, de la magazinul din colţ?". Femeia a fost de neînduplecat. M-a luat prima dată cu economia pe care o face, da' n-a ţinut. E cheltuitoare, o ştie şi ea, aşa că textul ăla a căzut instantaneu. Dup-aia i-a venit altă idee: "Uite, aşa facem şi noi ceva împreună! Ca o familie, că la ce program avem...". I-am explicat că nu e nevoie să ieşim din casă, pentru a face ceva împreună, trebuie doar să avem grijă să încuiem uşa de la dormitor şi să ne simţim ca un cuplu proaspăt căsătorit. Mi-a aruncat o privire ucigaşă, după care a făcut faţa aia, de parcă i-aş fi trântit de pământ trusa de farduri. Aşa că am cedat...

Acum e de la sine înţeles că sâmbăta (dacă suntem amândoi liberi) sau duminica (când în mod sigur suntem amândoi liberi) mergem la cumpărături pentru toată săptămâna. Doamne, cât de dor mi-e să stau în camera de cămin cu Furnică şi să întreb: "Bă, se duce a ta după ţigări sau o trimit pe-a mea?"

Ariciul - cine e el, ce vrea şi la ce foloseşte

Internetul e spaţiul tuturor posibilităţilor, spune poetul! El a spus, iar eu am luat-o de bună. Am început ca orice novice, citind blogurile clasicilor. Nu are sens să-i enumăr, că şi-aşa au trafic cât casa. Nu că menţionarea pe blogul unui biet arici i-ar ajuta cu ceva.

Şi pentru ca blogul ăsta să fie prilej de relaxare şi nu de indignare (că şi-aşa sunt eu născut indignat), zic să stabilim nişte reguli. Desigur, fiind proprietarul blogului, eu le stabilesc. Mişto e să fii proprietar, pe bune! Regula de bază e următoarea: staţi pe-aici doar dacă aveţi simţul umorului. Dup-aia vin de-alea mici: nu fiţi agramaţi, nu vă înjuraţi între voi şi aşa mai departe. Probabil sunt regulile clasice ale bloggeritului, dar le-am scris şi eu, ca să mă dau mare.

Vreţi să luaţi texte sau poze de aici? Băgaţi mare, dar nu înainte de a întreba dacă vă dă nenea voie. Prin "nenea" se înţelege Ariciul Indignat, adică eu. Futu-i, parcă am băut apă după Oprescu. Numa' ăla mai vorbeşte despre el la persoana a III-a singular. Deci în mare aţi priceput ce şi cum! Sper, cel puţin.