Am propriul critic literar

Nu sunt microbist, dar Furnică - da. Omu' e atât de spectaculos în timpul unui meci, încât stau ca fraierul 90 de minute în faţa televizorului, doar ca să-i văd reacţiile. Furnică se frământă, dă din mâini, din picioare, sare de pe canapea, cade în genunchi, îşi smulge părul şi se dă cu fruntea de covor, iese pe balcon ca să ia aer când nu mai suportă tensiunea... Ce mai, microbist! Situaţia s-a mai schimbat după apariţia copilului (al meu, desigur). Nu mai poate să înjure în gura mare, că-l aude ăla mic, aşa că se congestionează la faţă, în timp ce mestecă nişte expresii care ar face-o pe soacră-mea să leşine făr-a prinde chiar de veste. De urlat la faze, nici nu se pune problema, că ne-am mai trezit cu vecinii la uşă, speriaţi că cineva ne bate cu sălbăticie. Dar să mă apropii încet-încet de subiect.

După cum îi stă bine viteazului, aseară, pe la 8 şi jumătate, Furnică s-a înfiinţat cu berile la uşă, ca să urmărim împreună meciul. Ne-am instalat confortabil şi, până să înceapă partida, am început să discutăm despre una, despre alta. Am ajuns şi la subiectul blog, când - din bucătărie - se aude o voce antrenată pentru a comanda. "Deformaţie profesională", susţine nevastă-mea. "A predat, ani de zile, tuturor idioţilor." Aţi dedus, era soacră-mea, foarte interesată de ce-i aia blog.

Zic să nu fiu măgar, să-i spun că e ceva de la maşină, aşa că îi spun doamnei ce şi cum. Următoarea replică a venit mitraliată: "Vreau să văd blogul tău!" Furnică şi-a pus mutra de elev prins cu lecţia neînvăţată, nevastă-mea şi-a găsit brusc ceva de făcut în camera copilului, aşa că am rămas cu zmeul faţă în faţă. Acum ce era să mai fac. Deschid laptopul, îi accesez pagina, i-l pun în braţe, ba îi aduc şi ochelarii, ca să vadă mai bine.

Meciul începe, Furnică se manifestă cu foarte multă decenţă, doar nu era să facă show sub ochii Coanei Mari, eu - mai beau o gură de bere, mai arunc un ochi la soacră-mea, mai schimb o privire cu soţia. Soacră-mea, nicio reacţie! Zici că-mi corecta teza şi mai multe nu. La un moment dat, închide laptopul cu zgomot, îşi scoate ochelarii, emite un "Mda" şi se duce să vadă ce-i face nepotul.

În fine, meciul se termină, Furnică pleacă acasă, soţia se duce să facă un duş, copilul adoarme şi mă trezesc nas în nas cu doamna profesoară, pe care - pe principiul luatului taurului de coarne - o întreb cum i s-a părut blogul. Mă aşteptam să mă desfiinţeze din două fraze. Dar nu! Culmea, nu! A avut, totuşi, nişte obiecţii, după cum urmează:

- Dragul meu, de ce îţi viciezi scriitura cu tot felul de expresii vulgare?
- Dacă sunt mai severă, asta nu înseamnă că nu ţin la tine.
- Din punctul meu de vedere, articolele tale sunt cam lungi. Te axezi prea mult pe partea descriptivă.
- Chiar aşa făceai când erai coleg de cameră cu Furnică? Vă trimiteaţi iubitele să vă ia ţigări, pentru că vă era prea lene?
- Nu mi se pare cea mai bună opţiune ironizarea unor persoane publice, care nu au cum să spună ceva în apărarea lor.
- Chiar trebuie să-mi spui permanent Coana Mare? Am înţeles că ţi-e imposibil să-mi spui "mamă" sau "mamă-soacră", dar ai putea încerca să-mi zici Mimi (Nota Ariciului: Mimi a botezat-o fiul meu, presupun că e o variantă de "mamaie").
- Cred că m-ar ajuta foarte mult să studiez şi alte bloguri, ca să-mi dau seama dacă stilul colocvial este obligatoriu.
- Chiar aşa făcea câinele pe care îl aveai în facultate? Dormea în pat şi-şi făcea nevoile peste tot?

Una peste alta, cred că a fost prima discuţie normală pe care am avut-o cu soacră-mea de când ne ştim. Ceea ce mă îngrijorează, însă, e întrebarea pe care mi-a pus-o când am ajuns în faţa scării ei (v-am spus deja că suntem vecini): "Crezi că eu aş putea să am blog?".